Biometria pentru identificarea animalelor de companie vs microcipare

Identificarea animalelor de companie și a efectivelor de animale s-a bazat mult timp pe microcipuri implantate, dar alternativele biometrice, precum recunoașterea amprentei nazale, scanarea retinei și analiza tiparului blănii, apar ca modalități neinvazive de identificare a animalelor fără niciun hardware implantat. Fiecare abordare are compromisuri distincte de cost, acuratețe și practicabilitate în rândul animalelor de companie, efectivelor și conservării vieții sălbatice.

Un microcip pentru animale de companie este un transponder RFID (identificare prin radiofrecvență) pasiv, mic, implantat sub piele, de regulă între omoplați, care transmite un număr unic de identificare atunci când este scanat de un cititor compatibil. Nu urmărește locația și nu are baterie, bazându-se în întregime pe semnalul cititorului pentru alimentare în timpul scanării. Microciparea a devenit standardul global pentru reunirea animalelor de companie pierdute cu proprietarii tocmai pentru că este ieftină, permanentă și nu se șterge sau nu poate fi îndepărtată așa cum se poate întâmpla cu o plăcuță de pe zgardă.

• Recunoașterea amprentei nazale: nasul unui câine are un tipar unic de creste, similar conceptual cu o amprentă digitală umană, care poate fi fotografiat și potrivit fără niciun contact fizic sau implant
• Scanarea retinei și irisului: folosită în principal la efective și la unele animale de mare valoare, captând tiparul unic al vaselor de sânge din ochi
• Analiza tiparului și marcajelor blănii: potrivire prin viziune computerizată a tiparelor naturale ale blănii, petelor sau trăsăturilor faciale, utilă pentru specii precum bovinele sau animalele sălbatice cu marcaje vizual distincte
• Recunoașterea facială pentru animale de companie: aplicații emergente care identifică un câine sau o pisică anume dintr-o fotografie, folosite în unele servicii de adăpost și recuperare a animalelor pierdute

Recunoașterea amprentei nazale și a tiparului blănii depinde de fotografii clare, bine luminate, și poate întâmpina dificultăți la animalele tinere ale căror trăsături distinctive nu sunt încă pe deplin dezvoltate, sau la rasele ale căror marcaje se schimbă în timp din cauza îmbătrânirii sau schimbărilor sezoniere ale blănii. Microcipurile, în schimb, sunt mult mai fiabile pentru identificarea permanentă, deoarece numărul de identificare al cipului nu se schimbă niciodată, dar necesită proximitate fizică față de un scaner compatibil și sunt inutile dacă un animal este găsit de cineva fără echipament de scanare, spre deosebire de o fotografie care poate fi potrivită printr-o aplicație de smartphone.

În practică, identificarea biometrică și microciparea tind să se completeze reciproc, nu să se înlocuiască. Un microcip oferă un identificator definitiv, greu de falsificat, odată ce un animal ajunge la un adăpost sau o clinică veterinară cu echipament de scanare, în timp ce potrivirea biometrică bazată pe fotografie permite publicului larg, folosind doar camera unui smartphone, să ajute la identificarea unui animal pierdut înainte ca acesta să ajungă vreodată la o facilitate cu cititor de cip.

Fermele de animale folosesc tot mai des biometria retinei sau a tiparului blănii pentru gestionarea efectivelor și pentru combaterea furtului și fraudei cu animale, deoarece aceste metode evită costul și considerentele privind bunăstarea animalelor asociate cu implantarea de cipuri la efective mari. Cercetătorii vieții sălbatice folosesc recunoașterea tiparelor fotografice pentru a urmări animale individuale, precum zebre, rechini balenă sau feline mari, prin rețele de camere de teren de-a lungul anilor, o aplicație în care implantarea unui cip ar fi impracticabilă sau imposibilă la scara necesară.